dr Andreas Vythoulkas

De ce și când ai nevoie de specialist în infertilitate

Primul studiu de analiză a problemelor de fertilitate din România, efectuat în urmă cu doi ani, releva faptul că unul din patru cupluri (27%) care își doresc cât mai curând un copil nu reușesc să obțină o sarcină deși încearcă de 1-5 ani. Acestora li se adaugă un procent de 11% care perseverează în încercarea lor de mai mult de cinci ani. Fertilitatea scade într-un ritm accelerat peste tot în lume, și nici România nu face excepție. Potrivit aceluiași studiu, marea majoritate a celor care nu pot obține o sarcină se adresează medicului ginecolog în încercarea de a rezolva problema, când de fapt soluțiile se află la specialistul în infertilitate.
Planificarea unei sarcini poate fi uneori dificilă. Dacă sunteți pregătiți să aveți un copil dar întâmpinați probleme în a obține o sarcină, este momentul să vă adresați unui specialist în infertilitate. Iată situațiile care reclamă în mod clar intervenția acestuia:

Nu ați conceput după un an de relații sexuale regulate și neprotejate.
Pentru a concepe sunt necesare, în medie, două până la șase luni. Însă dacă după 12 luni de relații sexuale în condițiile anterior descrise nu ați obținut o sarcină, aveți nevoie de o consultație de specialitate.

Ați avut două sau mai multe avorturi spontane.
Avortul reprezintă pierderea unei sarcini în termen de până la 20 de săptămâni și poate fi cauzat de incorecta implantare a ovulului fertilizat sau de unele defecte structurale. Dacă ați avut două sau mai multe avorturi este recomandat ca specialistul în infertilitate să investigheze cauzele care le provoacă.

Aveți tulburări de ciclu menstrual: lipsește, este neregulat, sângerari între menstre, menstre abundente.
Oricare dintre condițiile enumerate poate fi cauză de infertilitate. Fie este vorba despre probleme de ovulație, fie despre endometrioză, salpingită (inflamarea trompelor uterine), polip uterin, fibrom, leziune cervicală sau o anomalie endocrină.

Aveți un istoric de infecții cu transmitere sexuală.
Infecțiile cu transmitere sexuală provoacă inflamații și infecții. La femei, urmările pot fi cicatrici ale trompelor uterine, ceea ce împiedică întâlnirea ovulului cu spermatozoidul. La bărbați, infecțiile recurente afectează numarul, calitatea și/sau mobilitatea spermatozoizilor.

Aveți o stare medicală cronică.
Este important să consultați un specialist în infertilitate dacă nu ați putut concepe și totodată suferiți de diabet, hipertensiune, boli genetice, renale, de inimă sau endocrine. De asemenea, dacă suferiți de menopauză precoce sau urmează să vă supuneți chimioterapiei.

Dacă vă regăsiți în oricare dintre situațiile de mai sus, specialistul în infertilitate vă poate oferi răspunsurile de care aveți nevoie și soluțiile prin care puteți obține o sarcină, inclusiv prin tehnicile de reproducere umană asistată.

Totul despre ICSI

Cel puțin în ceea ce privește infertilitatea, femeile sunt egale cu bărbații. În sensul că, potrivit studiilor efectuate, jumătate din cazurile de infertilitate își au cauzele în partea feminină a cuplului, iar cealaltă jumătate în partea masculină.

O bună perioadă de timp, în acele cazuri în care infertilitatea cuplului era determinată de disfuncții masculine legate de numărul sau motilitatea spermatozoizilor, tehnicile de reproducere umană asistată aveau o singură soluție: utilizarea de material seminal de la un donator. Din fericire, știința și progresul tehnologiei au găsit soluția și pentru aceste cazuri: injectarea intracitoplasmatică a spermei (ICSI). În esență, această tehnică este o intervenție microscopică prin care spermatozoidul este capturat cu o micropipetă și plasat în interiorul ovocitului printr-un orificiu practicat în membrana lui exterioară de protecție, numită pellucida, mărind șansele de reușită ale fertilizării in vitro.
În fertilizarea in vitro clasică, tradițională, spermatozoizii întâlnesc ovocitul în mediu controlat, de laborator. Însă atunci cand acest lucru nu se întâmplă pentru că materialul seminal fie conține prea puțini spermatozoizi, fie aceștia au o motilitate redusă, fie lipsesc total (azoospermie), tehnica ICSI ajută la fertilizarea ovulului care apoi crește (tot în condiții de laborator), devine blastocit și mai apoi embrion, urmând ca după trei sau cinci zile să fie transferat în uterul femeii. În ICSI, de obicei, după 2-3 zile de la transferul embrionar, pellucida se dizolvă și embrionul se implantează în endometru. Însă, dacă pellucida, această membrană protectoare, este dură (frecvent la femeile cu vârsta peste 40 de ani) și embrionul nu se va putea elibera ușor, înaintea embriotransferului, sub microscop, cu un laser, se efectuează o deschidere artificială. Intervenția se numește ecloziune asistată, favorizează implantarea embrionului și crește șansa de reușită a fertilizării.
În cazul bărbaților care suferă de azoospermie, în vederea efectuării ICSI, spermatozoizii sunt recoltați din epididim (organ cilindric care se întinde în spatele testiculului) sau din testicul, sub anestezie locală, cu ajutorul unui ac fin.
Indicațiile pentru ICSI:
Infertilitate masculină
Eșecul unei proceduri anterioare de fertilizare in vitro
Femei la care se folosesc ovocite vitrificate anterior
Cupluri care trebuie să facă Diagnostic Genetic Preimplantațional (PDG).
Rata de succes înregistrată la tehnica de fertilizare ICSI este de 30-40% pe ciclu, în funcţie de vârsta cuplului, nivelul hormonal, boli (diabet, hipertensiune etc) şi stil de viaţă (greutate corporală în exces, stres, consum excesiv de alcool şi nicotină etc).

PGD și PGS – două analize genetice care pot salva vieți

Toți purtăm o amprentă genetică, de la părinții noștri. Iar atunci când este vorba despre o anomalie, este firesc să nu ne dorim să o transmitem copiilor noștri. Lucru care acum este posibil. Realizarea unui screening genetic preimplantațional (PGS) atunci când este vorba despre o fertilizare in vitro, are o însemnătate majoră. PGS se referă la tehnicile prin care embrionii proveniți din părinți genetici presupuși normal cromozomial sunt depistați pentru aneuploidie (embrionii cu anomalii genetice se numesc aneuploizi, iar cei cu bagaj genetic normal se numesc euploizi).

Diagnosticul genetic de preimplantare (PDG) se impune în cazul în care unul dintre părinți sau ambii au o anomalie genetică cunoscută, iar testarea embrionului obținut prin fertilizare în laborator va putea determina dacă și acesta are o anomalie genetică. Dacă afecțiunea genetică este diagnosticată în cursul perioadei de graviditate, aceasta se soldează cu întreruperea sarcinii, ceea ce implică un triplu cost pentru cuplul în cauză: emoțional, somatic și economic. Diagnosticul genetic de preimplantare permite descoperirea anomaliilor embrionilor, înainte ca aceştia să fie implantaţi în uter. Mai precis, PGD ajută la determinarea genotipului embrionilor, înainte de obţinerea unei sarcini prin fertilizarea in vitro, asigurând astfel nașterea de copii sănătoși.

Analiza PGD se utilizează pentru diagnosticarea bolilor monogenice – talasemia şi fibroza chistică – dar și a altor circa 350 de alte afecţiuni genetice rare (hiperplazia congenitală renală, boala Huntington, boala Cadasil, tulburările neuromusculare etc). Poate fi folosită pentru a exclude genele care afectează calitatea vieţii sau care pot conferi viitorului copil condiţii de viaţă limitative, precum diabetul şi cancerul. Această procedură implică efectuarea biopsiei embrionului în laboratorul de fertilizare in vitro, la ovulele de ziua 3 sau la blastocitele de ziua 5, imediat după fertilizare. Vor fi recoltate câteva celule de la embrion, cu scopul de a le supune testelor genetice.
Biopsia celulelor din embrion se efectuează cu ajutorul unui laser special, conectat la un microscop. Metoda permite recoltarea unui număr mai mare de celule (până la 20), în deplină siguranță pentru embrion. Celulele recoltate sunt introduse în eprubete numerotate și trimise laboratorului de genetică, unde vor fi supuse analizelor moleculare, pentru diagnoză. În ziua transferului embrionar, ca urmare a rezultatelor testării genetice, vor fi selectați embrionii ideali pentru transfer. Vor fi aleşi cei fiziologici, sănătoși, în timp ce embrionii care se dovedesc a fi purtători de boli genetice vor fi excluşi.

De ce apare sarcina extrauterină?

O sarcină ectopică (extrauterină) apare atunci când ovulul fertilizat se implantează într-un alt loc decât în interiorul uterului. În cele mai multe dintre cazuri este vorba despre o implantare În trompele uterine, sarcina numindu-se și sarcină tubară. Sarcinile extrauterine se mai pot localiza la nivelul ovarului, cervixului sau în interiorul abdomenului. Este de subliniat faptul că o sarcină ectopică este o patologie periculoasă care, nedepistată și înlăturată la timp poate avea grave consecințe pentru femeie, punându-i chiar viața în pericol.

Cauzele unei sarcini extrauterine nu sunt întotdeauna cunoscute, dar s-a observat că în majoritatea situațiilor sunt incriminate anomalii la nivelul trompei uterine care nu permit ovulului fecundat să ajungă în uter. Deformările trompei pot fi urmarea unei inflamații cauzate de o infecție (chlamydia, gonoree) dar nu este exclus să fie și defecte din naștere. De asemenea, „piedica” mai poate fi reprezentată de prezența țesutului cicatricial de la o infecție anterioară sau de aderențe de la o intervenție anterioară. Și folosirea steriletului o perioadă lungă de timp poate fi cauza apariției unei sarcini extrauterine.

Practic orice femeie riscă să aibă o sarcină extrauterină, însă pentru unele categorii acesta este mai mare. Este vorba despre cele care s-au mai confruntat cu o sarcină extrauterină, care au un diagnostic de boală inflamatorie pelvină cauzată de o infecție, care suferă de endometrioză sau care urmează tratamente de fertilitate. De asemenea, riscul ca sarcina să se fixeze în afara uterului planează și asupra femeilor care fumează după ce au rămas însărcinate.

Simptomele unei sarcini ectopice sunt simptome care se adaugă celor unei sarcini obișnuite. Astfel, pe lângă lipsa menstrelor, greață și sensibilitate la nivelul sânilor, oboseală și urinări frecvente, în sarcina ectopică mai sunt prezente dureri accentuate în zona abdominală sau pelvină (care se intensifică atunci când gravida face mișcări ori se încordează), sângerări vaginale (ușoare sau abundente), simptome gastrointestinale, dureri în timpul actului sexual, stare de slăbiciune, amețeli, senzație de leșin, dureri la nivelul umerilor (cauzate de sângele care irită diafragmul, principalul mușchi respirator).

Cea mai gravă complicație a sarcinii ectopice este reprezentată de ruperea trompelor uterine și hemoragia severă care se declanșează, caz în care viața este pusă în pericol. Nedepistarea la timp a unei sarcini extrauterine și ruperea unei trompe afectează fertilitatea, în sensul că șansele obținerii unei sarcini scad. În schimb, dacă ambele trompe au fost afectate – de sarcini diferite – și au devenit nefuncționale, infertilitatea este totală.

Odată diagnosticată, sarcina ectopică va trebui întreruptă pentru a fi eliminate riscurile ce pot decurge. Întreruperea se face fie cu tratament medicamentos, fie chirurgical, în funcție de stadiul sarcinii. Dacă trompa este deja afectată, intervenția chirurgicală este o urgență. Se poate efectua chirurgie laparoscopică pentru îndepărtarea sarcinii ectopice și „repararea” trompei sau eliminarea ei. În situația în care sarcina extrauterină nu poate fi îndepărtată laparoscopic se apelează la o altă procedură chirurgicală numită laparotomie (deschiderea chirurgicală a abdomenului prin incizarea peretelui său).

Totul despre vaccinarea anti-HPV

Majoritatea cancerelor cervicale sunt asociate cu papilomavirusul uman (HPV), o infecție cu transmitere sexuală. Imunizarea pe scară largă cu vaccinul HPV ar putea reduce impactul cancerului de col uterin la nivel mondial. Iată ce trebuie să știți despre acest vaccin.

Diverse tulpini de HPV se răspândesc prin contact sexual și sunt asociate cu majoritatea cazurilor de cancer de col uterin. Vaccinarea HPV poate preveni majoritatea cazurilor de cancer de col uterin dacă este efectuată înainte ca o fată sau o femeie să fie expusă la virus. În plus, acest vaccin poate preveni cancerul vaginal și vulvar la femei și apariția condiloamelor genitale și a cancerului anal la femei și bărbați. În teorie, vaccinarea băieților împotriva tipurilor de HPV asociate cu cancerul de col poate contribui, de asemenea, la protejarea fetelor de virus prin scăderea riscului de transmitere. Anumite tipuri de HPV au fost, de asemenea, legate de cancerele la nivelul gurii și gâtului, astfel că, probabil, vaccinul HPV oferă o anumită protecție și împotriva acestor tipuri de cancer.


Cine îl face?
Vaccinul HPV este recomandat, de rutină, fetelor și băieților cu vârste între 11 și 12 ani, deși poate fi administrat încă de la vârsta de 9 ani. Este ideal pentru fete și băieți să primească vaccinul înainte de începerea vieții sexuale și expunerii la virus. Cercetările au arătat că administrarea vaccinului la o vârstă fragedă nu este legată de un început mai precoce al activității sexuale. Odată ce o persoană a fost infectată cu HPV, s-ar putea ca vaccinul să nu fie la fel de eficient sau să nu funcționeze deloc. De asemenea, răspunsul la vaccin este mai bun la vârste mai tinere decât la vârste mai mari.
Centrele pentru controlul și prevenirea bolilor (CDC) recomandă acum ca toți copiii de 11 și 12 ani să primească două doze de vaccin HPV la cel puțin șase luni de distanță, în loc de schema recomandată anterior, de trei doze. Copiii cu vârsta între 9 și 10 ani și adolescenții cu vârste cuprinse între 13 și 14 ani, de asemenea, pot fi vaccinați conform schemei actualizate, cu două doze. Cercetările au arătat că schema de două doze este eficientă pentru copiii cu vârste sub 15 ani.
Adolescenții și adulții tineri care încep seria de vaccinuri mai târziu, de la 15 la 26 de ani, ar trebui să continue să primească trei doze de vaccin.


Cine nu se poate vaccina
Vaccinul contra HPV nu este recomandat femeilor însărcinate, persoanelor a căror stare de sănătate generală este deteriorată, celor care suferă de alergii severe (inclusiv la drojdie sau latex). De asemenea, dacă la administrarea primei doze de vaccin s-a manifestat o reacție alergică la una din componentele acestuia, nu mai trebuie administrate următoarele doze.


Vaccinul HPV mai oferă beneficii celor deja activi sexual?
Da. Chiar dacă aveți deja o tulpină de HPV, puteți beneficia totuși de vaccin, deoarece vă poate proteja de alte tulpini pe care încă nu le aveți. Cu toate acestea, niciunul dintre vaccinuri nu poate trata o infecție cu HPV existentă. Vaccinurile vă protejează numai de tulpinile specifice de HPV la care nu ați fost expus.


Efectele secundare
În general, efectele secundare sunt ușoare. Cele mai frecvente reacții adverse ale vaccinului HPV includ durerea moderată, inflamația sau înroșirea la locul injecției. În unele cazuri mai pot apărea durerile de cap, greața, vărsăturile și o stare de slăbiciune.

Urgențe majore în sarcină

O sarcină poate prezenta în unele cazuri probleme de sănătate care pot pune în pericol viața mamei sau a bebelușului. Acest tip de probleme se numesc urgențe obstetricale și necesită intervenția imediată a personalului specializat. O urgență obstetricală poate apărea în orice moment al sarcinii, al travaliului și al nașterii.

Prima și în mod evident cea mai mare urgență o reprezintă sângerarea abundentă. În primul trimestru de sarcină sângerările ușoare nu sunt ceva neobișnuit. Sunt chiar comune, fiind întâlnite la aproximativ 20% dintre gravide și sunt cauzate de creșterea vascularizației colului uterin sub acțiunea hormonilor. Există și cazuri în care sângerările sunt prezente pe toată perioada sarcinii, uneori fiind declanșate de raportul sexual. Însă atunci când sângerările sunt persistente și abundente, însoțite și dureri abdominale, ele reprezintă un pericol major pentru sarcină. Înainte de 20 de săptămâni de sarcină sunt semne ale unui avort spontan, iar după această vârstă gestațională ale unor complicații ale sarcinii (sarcina extrauterină, placenta abruptio, placenta praevia). În concluzie, orice tip de sângerare trebuie adusă la cunoștința medicului obstetrician și necesită un consult medical, pentru a fi luate măsurile specifice ce se impun de fiecare situație în parte.
Scăderea semnificativă a frecvenței mișcărilor zilnice ale bebelușului (mai ales după săptămâna 28) necesită investigații de urgență. La mijloc pot fi unele probleme în ceea ce privește cordonul ombilical.
Pentru femeile însărcinate și febra reprezintă o urgență majoră. Dacă temperatura este mai mare de 38.9 grade Celsius, chiar și în absența altor simptome va fi imperios necesar să vă adresați medicului sau celei mai apropiate unități sanitare. O stare febrilă poate indica prezența unei infecții în organism și poate pune în pericol dezvoltarea fătului. Lucrurile sunt cu atât mai grave dacă febra declanșează convulsii.
Scurgerile de lichid din vagin trebuie aduse urgent la cunoștința medicului, acestea putând fi semnul ruperii membranelor și intrării în travaliu prematur.
Lista situațiilor de urgență pentru femeile însărcinate nu se oprește la cele enumerate mai sus, chiar dacă acestea sunt cele mai importante. Lor li se mai adaugă și altele:
vărsăturile și/sau diareea persistentă sunt simptome care reclamă prezentarea de urgență la medic, deshidratarea produsă de acestea fiind un real pericol pentru mamă și făt;
durerile severe de stomac și cele din zona inferioară a spatelui, durerile de cap, vederea încețoșată, amețelile, creșterea bruscă a tensiuni arteriale, umflarea bruscă și semnificativă a feței, mâinilor și picioarelor sunt simptome ale pre-eclampsiei;
dificultatea la urinare sau setea și urinările rare necesită asistență medicală și tratament pentru că pot fi semnele unei infecții urinare sau a insuficienței renale.

Pre-eclampsia și eclampsia, o afecțiune la cote înalte

Pre-eclampsia reprezintă hipertensiunea arterială (valori peste 140/90 mm Hg) instalată la o femeie însărcinată, după săptămâna 20 de sarcină. Cauza apariţiei acesteia este încă necunoscută, dar cel mai probabil este vorba de o modificare a fluxului de sânge de la nivel placentar și afectează 5% dintre femeile însărcinate, cu precădere pe cele aflate la prima sarcină (primipare). În forme severe poate deveni letală, atât pentru mamă, cât şi pentru făt.

Simptomele pre-eclampsiei pot apărea treptat, dar şi brusc. În fază incipientă acestea sunt reprezentate de umflarea mâinilor și a feței, creșterea rapidă în greutate (mai mult de un kilogram pe săptămână și mai mult de trei kilograme pe lună) și dureri de cap. Netratată, afecțiunea se cronicizează și este însoțită și de tulburări de vedere, amețeli, diminuarea reflexelor, greață, vărsături, dureri abdominale pe partea dreaptă, sub coaste, debit urinar scăzut. Devenită severă, pre-eclampsia duce la eclampsie, o condiție foarte gravă, în care apar convulsiile, cu pierderea cunoștinței. Eclampsia poate determina comă și poate pune în pericol viața mamei și a fătului.

O dată ce gravida a fost diagnosticată cu pre-eclampsie, aceasta va fi monitorizată pe tot parcursul sarcinii, fiindu-i prescris tratament antihipertensiv și anticonvulsivant (în vederea prevenirii apariției convulsiilor). Pre-eclampsia severă și eclampsia necesită însă spitalizare, existând un risc ridicat de accident vascular cerebral, sângerare vaginală și placenta abruptio. Cu cât afecțiunea apare mai devreme în sarcină, cu atât riscul de complicații este mai mare: oligohidramnios (volum redus de lichid amniotic în uter), naștere prematură, dificultăți de respirație a nou născutului cauzate de imaturitatea pulmonară. Un nou-născut afectat de oxigenarea deficitară din perioada intrauterină, cauzată de pre-eclampsie, poate suferi ulterior de unele deficienţe: dizabilități de învăţare, epilepsie, paralizie, tulburări de vedere şi auz. Chiar dacă rar întâlnită, o complicație a pre-eclampsiei este și încetarea din evoluție a fătului.
Complicațiile materne ale pre-eclampsiei includ insuficiența hepatică și renală precum și tulburările de coagulare a sângelui.
Nu se cunoaște nicio modalitate de a preveni pre-eclampsia și eclampsia, dar diagnosticarea precoce și tratamentul corect, condus de medic, elimină riscurile la care sunt expuși gravida și fătul. În afara tratamentului, în funcție de nivelul pre-eclampsiei (mediu ori sever), medicul va solicita reducerea activității fizice sau chiar repaosul total la pat.
Există însă și vești bune: pre-eclampsia dispare după nașterea copilului și cel mai probabil că nu va afecta și următoarea sarcină. Totuși, experții cred că femeile care au fost diagnosticate cu pre-eclampsie au un risc mai crescut de a dezvolta hipertensiune arterială cronică sau boli cardiovasculare pe parcursul vieții.

Diabetul gestațional, un diabet temporar

Chiar dacă nivelul glicemiei (al zahărului din sânge) s-a încadrat întotdeauna în parametri, o femeie însărcinată poate avea surpriza să afle – din analizele de rutină – că suferă de diabet gestațional.
Diabetul gestațional apare la un anumit procent de femei însărcinate, atunci când alterarea metabolismului glucozei și al insulinei depășește capacitatea de compensare a pancreasului, dezvoltând o intoleranță clinică la glucoză. Acest lucru se întâmplă de obicei în a doua jumătate a sarcinii și este diagnosticat ca urmare a unei testări pe care medicul o va recomanda a fi efectuată între săptămânile 24 și 28 de sarcină. Există și situații în care testarea se face de la începutul sarcinii, dacă gravida face parte dintr-o grupă la risc: are cazuri de diabet în familie, a avut diabet gestațional la o sarcină anterioară, este supraponderală, are o tensiune arterială ridicată sau a avut un nivel al glicemiei aproape de limită înainte de a rămâne însărcinată. Pentru a spulbera orice eventuale temeri, voi preciza că o gravidă cu diabet gestațional poate aduce pe lume un copil sănătos. Iar a doua veste bună este că diabetul gestațional dispare după câteva zile de la nașterea copilului. Însă până atunci, pentru a elimina riscul unor posibile complicații pentru mamă și făt, sunt absolut obligatorii urmarea tratamentului recomandat de medic, monitorizarea periodică a glicemiei și respectarea unei diete adecvate.

Simptome și complicații
Femeile însărcinate care suferă de diabet gestațional, de obicei nu prezintă simptome decât atunci când nivelul glicemiei scapă de sub control. Atunci se poate observa o senzație accentuată de sete, de foame – cu un consum alimentar ridicat – și o nevoie frecventă de a urina. Însă cum toate aceste simptome sunt adesea puse exclusiv pe seama sarcinii, viitoarea mămică nu va ști de existența diabetului gestațional până la testarea despre care am amintit mai sus. Cu privire la posibilele complicații ale diabetului gestațional (posibile, nu certe!), în ceea ce o privește pe mamă acestea se referă la preeclampsie, necesitatea ca nașterea să aibă loc prin operație cezariană, diabet la o viitoare sarcină sau diabet de tip II mai târziu în viață. Referindu-mă la complicațiile care îl pot viza pe copil, amintesc nașterea prematură, o greutate mare a acestuia la naștere, sindrom de detresă respiratorie, nivel scăzut al glicemiei sau diabet de tip II mai târziu în viață.

Dieta și monitorizarea glicemiei sunt esențiale
De la diagnosticarea cu diabet gestațional și până la naștere, gravida va fi nevoită să lege o prietenie cu… glucometrul, aparat cu ajutorul căruia își va monitoriza nivelul glicemiei. De asemenea, va fi necesar ca, periodic, să își testeze cetonele și nivelul de glucoză din urină. Și – cel mai important aspect – să respecte regimul de viață sănătos recomandat de medic, acest lucru însemnând o alimentație strictă și corectă, dar și forme de mișcare indicate de acesta. În cazul în care nici cu respectarea regimului alimentar nivelul zahărului din sânge nu se reglează, va fi necesar tratamentul cu insulină.

Totul despre trombofilie și legătura ei cu infertilitatea

Trombofilia este o afecțiune în care sângele are o tendință crescută de a se coagula în vase, formând cheaguri care blochează circulația. Deși capacitatea de coagulare a sângelui, în sine, este un lucru bun pentru că oprește sîngerarea în cazul rănirii unui vas, în afara acestei situații cheagurile sunt un pericol și reprezintă o reală amenințare. Cheagurile de sânge (denumite trombi) desprinse de la locul formării lor circulă prin fluxul sanguin, deplasându-se către organe vitale precum inima, plămânii sau creierul și pot bloca circulația sângelui. Persoanele cu trombofilie au un risc crescut de a dezvolta tromboză venoasă profundă sau embolie pulmonară, atac de cord sau accident vascular cerebral. Datele statistice arată că trombofilia apare la una din cinci persoane. Însă, cum diagnosticarea se face abia după apariția cheagului de sânge, este dificil de spus câte persoane sunt predispuse la această afecțiune, de vreme ce ea este asimptomatică.
Trombofilia poate fi ereditară (mutația este moștenită de la părinți) sau dobândită pe parcursul vieții, ca și consecință a unor probleme medicale (după intervenții chirurgicale, traumatisme ale membrelor, cancer). Cele mai frecvente tipuri de trombofilie ereditară sunt mutațiile Factorului V Leiden și protrombinei (Factorul II).

Trombofilia și avortul spontan
A căuta cauza infertilității poate fi un proces de medie sau lungă durată, pentru a exclude, pe rând toate posibilitățile. Și când spun „cauzele infertilității” nu mă refer doar la incapacitatea de a concepe ci și la aceea de a menține o sarcină. Un procent de 40-50% din cazurile de avort spontan este asociat cu trombofilia, ceea ce face ca aceasta să fie considerată o cauză importantă de infertilitate. O gravidă cu trombofilie va prezenta un risc mai mare de a suferi de tromboză venoasă profundă sau de a se confrunta cu complicații ale sarcinii precum avortul spontan, placenta abruptio (dezlipirea de placentă), preeclampsie severă sau nașterea unui făt mort. Întreaga vină o poartă cheagul care blochează fluxul de sânge la nivel placentar. Lipsit de oxigen și hrană, embrionul sau fetusul moare și este eliminat spontan.

Cu tratament, sarcina este posibilă!
Diagnosticul de trombofilie poate fi pus în urma unor teste genetice. Acestea sunt recomandate în primul rând în cazul avorturilor repetate care nu au o explicație evidentă. De asemenea, mai sunt recomandate femeilor care suferă de sindromul ovarelor polichistice sau de diabet. Trombofilia nu exclude posibilitatea ca o femeie cu acest diagnostic să devină mamă. Colaborarea dintre specialistul în infertilitate și un hematolog cu experiență în tratarea trombofiliei la gravide, tratamentul anticoagulant prescris și monitorizarea sarcinii pot avea ca rezultat final un bebeluș sănătos.

Totul despre endometru

Uterul – care are o grosime considerabilă – este alcătuit din trei straturi: tunica seroasă, miometrul și endometrul, fiecare având un rol bine determinat. Noi vom pune în articolul de față reflectorul pe endometru, acea căptușeală interioară a uterului cu un rol major în concepție.

Tunica seroasă este partea exterioară a uterului, cea care secretă un fluid care previne frecarea dintre uter și organele aflate în apropierea sa. Miometrul este cel mai gros strat al uterului, format din țesut muscular, cel care în timpul sarcinii se extinde pentru a găzdui copilul în creștere, iar în timpul nașterii se contractă pentru a ajuta la expulzia fătului. Cel de-al treilea strat, care reprezintă căptușeala interioară a uterului, este endometrul. Acesta suferă modificări de grosime în fiecare lună, fiind pregătit ca, dacă are loc concepția, să primească blastocistul (ovulul fecundat) ce se implantează în acest strat. În timpul sarcinii, glandele și vasele de sânge ale endometrului continuă să crească în număr și dimensiune. Spațiile vasculare fuzionează și devin interconectate, formând placenta, care furnizează oxigen și nutrienți embrionului și, ulterior, fetusului.
Atunci când concepția nu are loc, endometrul este eliminat prin menstră. Endometrul este și el format, la rândul său, din trei straturi: bazal, spongios și compact. Cel spongios și cel compact se schimbă dramatic pe parcursul ciclului menstrual. Împreună, aceste două straturi sunt cunoscute sub numele de strat funcțional. Stratul funcțional al endometrului parcurge unele etape, la fiecare ciclu:

  1. Faza proliferativă – când endometrul se îngroașă, pregătind pântecele pentru un embrion. Această etapă începe în prima zi a menstruației și continuă până la ovulație.
    Hormonul estrogen este vital pentru formarea unui endometru sănătos. Dacă nivelurile de estrogen sunt prea mici sau prea mari, acest fapt poate duce la un endometru prea subțire sau prea gros. Endometrul devine, de asemenea, vascularizat în această fază.
  2. Faza secretorie – momentul în care endometrul începe să secrete substanțe nutritive și fluide esențiale.
    Progesteronul este hormonul esențial pentru această fază care începe după ovulație și continuă până la menstruație. Glandele endometrului secretă proteine, lipide și glicogen. Acestea sunt necesare pentru a hrăni embrionul. De asemenea, acestea împiedică ruperea endometrului. Dacă un embrion se implantează în peretele endometrului, placenta în curs de dezvoltare va începe să secrete hormonul gonadotropic corionic uman (hCG). Acest hormon de sarcină semnalează corpului luteal să continue să producă progesteron, pentru a menține endometrul. Dacă un embrion nu se implantează în endometru, corpul luteal începe să se descompună, ceea ce duce la scăderea nivelului de progesteron. Când progesteronul scade, glandele endometrului nu vor mai secreta fluidele care îl întrețineau. De asemenea, odată cu retragerea progesteronului, arterele care alimentau endometrul cu flux de sânge încep să se restrângă. Acest lucru duce apoi la descompunerea stratului funcțional al endometrului care, în cele din urmă, va fi eliminat din uter prin menstră iar ciclul începe din nou.

Grosimea… contează!

Un endometru prea subțire sau gros poate reduce șansele obținerii unei sarcini. Cercetările au descoperit că grosimea acestuia poate afecta negativ implantarea embrionului sau poate crește șansele de avort. Un endometru subțire poate fi, de asemenea, și cauză de infertilitate. Rezultatele studiilor suspectează că utilizarea pe termen lung a pilulelor contraceptive provoacă subțierea temporară a endometrului.

Ce este endometrioza

Endometrioza este o afecțiune în care țesutul endometrial se găsește în afara cavității uterine. Aceasta poate afecta atât uterul cât și ovarele, trompele uterine, intestinele sau alte organe situate în cavitatea abdominală, în proximitatea uterului (și nu numai). Endometrioza este una dintre cele mai frecvente probleme de sănătate asociate cu infertilitatea.